Viața printre nechezoluri și cafeaua pe sub mână în anii comunismului

Cafeaua a fost una dintre cele mai râvnite și mai simbolice băuturi în România comunistă. Deși aparent un produs banal, cafeaua a căpătat în perioada regimului totalitar o semnificație mult mai mare decât simpla funcție de băutură energizantă. A devenit un produs de lux, un obiect al dorinței, o marfă de contrabandă și, în același timp, o parte importantă a ritualurilor sociale de zi cu zi. În acest articol, analizăm modul în care cafeaua a fost prezentă în viața românilor în timpul comunismului, din anii ’50 până la căderea regimului în 1989. Discutăm despre disponibilitatea cafelei, calitatea acesteia, strategiile de înlocuire, contextul economic și politic, consumul în gospodării și percepțiile colective.

Disponibilitatea cafelei în perioada comunistă

În primele decenii de după instaurarea regimului comunist, România importa cafea verde, în principal din țările socialiste africane sau din America Latină (Brazilia fiind un partener important în anii ’50-’60).

Prăjirea și distribuția se făceau prin rețelele de stat, iar cafeaua ajungea în magazinele alimentare sau în localurile de stat. Până în anii ’70, cafeaua era accesibilă, însă nu ieftină.

Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 și mai ales în anii ’80, din cauza crizei economice severe și a politicii de reducere a importurilor impuse de Nicolae Ceaușescu pentru plata datoriei externe, cafeaua a devenit un produs greu de găsit. Magazinele aveau rafturile goale, iar când apărea cafea, cozile se formau imediat.

Raționalizarea și penuria

Cafeaua nu a fost raționalizată oficial, dar practic devenise un produs disponibil sporadic. Cumpărarea se făcea pe sub mână sau prin „relații”. Familiile își anunțau rudele și prietenii imediat ce aflau că se distribuie cafea la un magazin anume.

Accesul era inegal: în București și în alte mari orașe se găsea mai des, în timp ce în zonele rurale era aproape imposibil de procurat. În lipsa unei rețele comerciale eficiente și a unei politici coerente de import, cafeaua a devenit o marfă de contrabandă, adusă de cei care ieșeau în străinătate (șoferi, marinari, diplomați, sportivi etc.) sau trimisă din afară de rudele din diaspora.

„Nechezol” – înlocuitorul de cafea

Pentru a compensa lipsa cafelei naturale, statul a produs și distribuit masiv un înlocuitor cunoscut în mod colocvial sub numele de „nechezol”. Termenul era un joc de cuvinte pe baza numelui lui Ceaușescu, dar și o referire ironică la faptul că acest substitut „necheză”, ca un cal. Denumirea oficială era „cafea cu înlocuitori”, iar produsul conținea în proporții variabile cafea robusta, cicoare, năut, orz sau ovăz prăjit. Gustul era amar, astringent și mult diferit de cafeaua adevărată. În majoritatea cazurilor, conținutul de cafea naturală era sub 20%, uneori chiar sub 10%. Se vindea la vrac sau la pungă, iar oamenii o fierbeau la ibric în speranța că aroma îi va aminti de cafeaua reală. „Nechezolul” era criticat, dar tolerat, pentru că era singura alternativă accesibilă pentru cei care nu aveau acces la cafea autentică.

Cafeaua ca simbol social

În România comunistă, cafeaua avea și o valoare simbolică ridicată. Cei care aveau cafea naturală o păstrau pentru ocazii speciale sau pentru musafiri importanți. A oferi o cafea „adevărată” era un gest de respect, prietenie sau apreciere. În multe familii, cafeaua era ascunsă într-un loc sigur, ferit de curioși, și se consuma doar în porții mici, ca o comoară. De asemenea, în mediul urban, consumul de cafea era asociat cu intelectualitatea, cu activitățile culturale și cu spațiile de socializare (cafenele, case de creație, cluburi). În lipsa cafenelelor private, oamenii se întâlneau în bucătării, unde cafeaua era un pretext pentru discuții despre viața de zi cu zi, dar și pentru critici voalate ale regimului.

Cafeaua în restaurante și baruri

În localurile de stat, cafeaua era disponibilă mai ales în restaurantele de categorie superioară, hoteluri sau în barurile frecventate de turiști și persoane cu acces la valută. Cafenele în sensul occidental nu existau. În barurile din hotelurile Intercontinental, Athénée Palace sau Flora (București), se servea cafea naturală, de cele mai multe ori preparată la expresor italian. În schimb, în restaurantele obișnuite se servea „cafea turcească” la ibric, dar adesea era tot un înlocuitor. Diferența între cele două era vizibilă și gustativ. O cafea bună, servită într-un cadru oficial, devenise un lux pentru o categorie restrânsă de populație.

Rolul cafelei în economia gri și de contrabandă

Cafeaua a fost un produs important în economia paralelă a anilor ’80. Era adusă în țară de cei care aveau acces la călătorii externe, în special din Iugoslavia, Turcia, Grecia sau Italia. În piețele semi-legale din orașe precum Timișoara, Arad, Oradea sau București (Piața Obor), cafeaua se vindea la prețuri ridicate, în dolari sau în lei, în funcție de origine. Cei care primeau pachete din străinătate (așa-numitele „colete de la nemți”) primeau adesea și cafea, fiind considerată un cadou prețios. Era acceptată ca monedă de schimb pentru servicii sau alte produse rare. În anumite medii, a avea cafea naturală în casă era un semn de „descurcăreală” și de statut.

Cafeaua în gospodăriile românilor

Chiar și cu dificultățile de aprovizionare, cafeaua făcea parte din rutina zilnică a multor români. Se consuma dimineața, în general la ibric, uneori cu zahăr, alteori cu lapte praf sau lapte reconstituibil. Prepararea cafelei era un ritual simplu, dar important. În lipsa filtrelor sau a metodelor moderne de preparare, ibricul era standardul. Cei mai mulți preferau cafeaua lungă, uneori fiartă de două ori, mai rar espresso. În mediul rural, cicoarea sau orzul prăjit erau alternativa tradițională, moștenită din perioadele anterioare. În anii ’80, s-au răspândit și cutiile metalice goale, în care oamenii păstrau cafea sau înlocuitori, alături de ceai sau condimente rare.

Percepția publicului asupra cafelei

Pentru majoritatea românilor, cafeaua era mai mult decât o băutură – era un simbol al normalității, al deschiderii către exterior, al unei vieți mai bune. Multe persoane legau cafeaua de episoade din trecutul antecomunist sau de experiențele din străinătate. Gustul și mirosul cafelei adevărate erau asociate cu ideea de libertate și modernitate. Chiar și în lipsa informației, publicul făcea diferența între robusta de calitate scăzută și arabica de calitate superioară, chiar dacă nu cunoștea termenii tehnici. În general, orice produs care semăna cât de cât cu cafeaua era acceptat, dar în mod conștient sub standardele dorite.

Importanța cafelei după 1989

După căderea regimului comunist, piața cafelei din România s-a liberalizat rapid. În anii ’90, au început să apară branduri internaționale, cafea la pungă, la doză, cafea solubilă, espressoare și, treptat, cafenele moderne. Românii au redescoperit gustul cafelei naturale, iar consumul a crescut semnificativ. Perioada comunistă a lăsat în urmă o cultură a „suplinirii” și a gustului adaptat, dar a contribuit și la formarea unui obicei durabil de consum. Mulți dintre cei care au trăit în comunism păstrează și astăzi obiceiul cafelei la ibric și preferința pentru gustul puternic, bine fiert.

Cafeaua în comunism nu a fost doar o băutură, ci un produs cu valențe economice, sociale și simbolice. Lipsa ei a reflectat lipsurile sistemului, dar și capacitatea populației de a se adapta, de a găsi soluții și de a transforma un produs banal într-un simbol al rezistenței cotidiene. De la nechezol la cafeaua naturală procurată pe sub mână, de la ritualurile din bucătărie la cafeaua servită pe furiș în cercuri de prieteni, cafeaua a fost parte constantă a vieții de zi cu zi, chiar și în vremuri de austeritate. În prezent, când avem acces la o diversitate uriașă de origini, metode de prăjire și moduri de preparare, este important să înțelegem cât de mult a contat acest produs într-o perioadă în care totul era raționalizat, controlat și standardizat. Cafeaua a fost, pentru mulți, o formă mică de normalitate într-un sistem care încerca să uniformizeze totul.